Și așa s-a întâmplat că între timp cei
doi, corpul și sufletul meu, au devenit camarazi de nedespărțit…. Așa se
explică faptul că atunci când sufletul are nevoie de „curățenie
generală”, corpul meu se îmbolnăvește…
Pentru că doar atunci când sunt bolnavă ,
am timp să mă gândesc la oamenii a căror faptele m-au marcat
sufletește. Doar așa pot să-mi trăiesc singurătatea, să-mi adun
regretele și să le arunc în golul uitării…. Doar în aceste momente
realizez că unora trebuie să le spun adio, iar pe alții trebuie să-i
primesc în viața-mi.
Întotdeauna mi-a fost frică de momentele
în care a trebuit să-mi deschid ușa sufletului și să-i spun unii om drag
pleacă…. Deși am făcut-o de atâtea ori, fie de bună voie,fie de nevoie,
niciodată nu mi-a fost ușor…
Nici n-are cum să fie, pentru că fiecare
om pe care-l primim în suflet aduce ceva…. Acel ceva care ne lipsea, cu
care ne-am obișnuit și care a devenit vital pentru existența noastră….
Odată cu oamenii renunțăm la vise, la clipe frumoase la noi…. Și e greu,
dar și necesar…
E necesar să renunțăm la ceea ce nu ne
mai aparține, să plecăm de acolo, de unde nu ne mai simțim în
siguranță…. Chiar dacă doare și chiar dacă e greu… Întotdeauna vor
exista oameni cărora le vom spune „ADIO” și oameni cărora le vom șopti
timid „ Bine ați venit”.
-sursa- https://anatataru.wordpress.com/-
gabriella.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu